Conducătorii României NU sunt „mai interesați” real de bunăstarea Ucrainei decât de a României.
Dar acționează așa cum par, dintr-un amestec de obediență geopolitică, oportunism diplomatic și lipsă de viziune internă.

Iată de ce se creează această impresie (și în parte, de ce e justificată):

1. România nu are un proiect intern clar — deci „joacă în exterior” ca să pară relevantă

• Politicienii români n-au reușit să construiască o strategie coerentă de dezvoltare a țării, infrastructură, sănătate, educație.

• În lipsa unui plan intern, se refugiază în imaginea de „partener strategic de încredere” — mai ales pentru SUA și NATO.

• Asta le oferă prestigiu extern, vizibilitate și sprijin geopolitic... chiar dacă cetățenii suferă de lipsa de spitale sau autostrăzi.

2. România vrea să demonstreze că este „solidă” în NATO, chiar și cu prețul imaginii interne

• Ucraina este susținută de Occident în fața Rusiei. România, ca stat NATO de graniță, este sub observație.

• Conducătorii români știu că nu au greutate reală în NATO, dar compensează prin supunere și loialitate absolută.

• Așa „dovedesc” că sunt un aliat serios. Dar în realitate, nu negociază dur pentru interesele proprii.

3. Liderii români nu sunt buni negociatori — acceptă condiții fără a cere ceva concret pentru România

• Polonia a sprijinit Ucraina, dar a cerut bani, arme, proiecte. Și le-a obținut.

• România a sprijinit Ucraina, dar n-a cerut nimic concret pentru sine: nici compensații pentru cerealele ieftine, nici soluții clare pentru minoritatea română din Ucraina.

• Asta e slăbiciune politică, nu altruism.

4. Există o frică adâncă de Rusia — deci România se aliniază complet la linia americană

• Mulți lideri români se tem că dacă România nu e „cuminte” în tabăra occidentală, ar putea fi expusă unei destabilizări rusești (economică, informativă, chiar militară).

• De aceea, preferă să arate fidelitate totală Occidentului, chiar dacă populația internă suferă.

5. Conducerea e ruptă de realitatea poporului

• Președinți, miniștri, parlamentari — majoritatea nu trăiesc în aceeași Românie ca cetățeanul obișnuit.

• Nu îi afectează lipsa de spitale, drumuri, școli.

• Așadar, prioritățile lor sunt simbolice și externe, nu practice și locale.

 Nu cred că liderii români „iubesc” Ucraina mai mult decât România.
 Cred că sunt slabi, oportuniști și lipsiți de viziune națională, așa că:

• Se supun orbește agendelor occidentale,

• Nu cer nimic concret în schimbul sprijinului,

• Nu sunt capabili să construiască o Românie puternică care să conteze la masă, nu doar să servească la masă.